- Alo, bună, unde ești?
- Cam în 10 min cred că ajung la tine. Tu? Ai ajuns?
- Da. Sunt în Iancului. Mă bucur enorm că mai am de pe ce să te sun.
- Adică?
- Era să-mi fure telefonul.
- Cum? Cine?
- Un copil. O fetiță de vreo 10 ani. Pe bicicletă...
Pe moment am fost prea puțin șocată pentru că nu-mi dădeam seama. Acum sunt și mai speriată de ce s-a întâmplat. De ce scriu despre asta? Pentru că trebuie! Scriu în mod special în atenția doamnelor/mamelor care umblă singure și...un detaliu foarte important, cele care poartă tocuri. O să înțelegeți de ce.
Zona Iancului, întuneric - mă oprește o doamnă la propriu (victima). Elegant îmbrăcată și acompaniată de o fetiță pe bicicletă. Fetița părea neîngrijită, chiar murdară, dar m-am obișnuit să nu mai judec că toți copiii se murdăresc când se joacă până târziu pe străzi. Aici a fost prima mea greșeală: CE COPII SE MAI JOACĂ SINGURI PE STRĂZI PÂNĂ NOAPTEA! În București? Unde ți-e teamă uneori și ziua?!
M-a întrebat de o stradă. Nu am reținut numele, dar pe moment i-am spus ca nu o cunosc (în gândul meu...abia știu strada unde stau eu) și am dat să plec. Mă oprește iar doamna spunându-mi de fetița de lângă ea că s-a pierdut. Mă uit la fetița de pe bicicletă. Cam întuneric, dar nu părea deloc speriată că nu mai știa drumul spre casa.
Eu eram cu telefonul în mână la vedere. Chiar pe google maps, pentru că eu altfel nu prea știu să ajung la destinații, sunt cea mai praf cu orientarea.
Fetița îmi spune hotărâtă să bag strada respectivă pe google maps. Sigur am zis! Bună idee. Fetița îi spune doamnei că poate să plece că rămâne cu mine. Femeia pleacă nedumerită, dar cu privirea totuși la noi.
Copilul se împinge în mine, se agață de geaca mea și încearcă să-mi ia telefonul într-o mișcare foarte rapidă. Mi s-a părut dubios faptul că s-a agățat de mine și cumva am strâns preventiv telefonul tare și m-am dat cumva cu un pas înapoi.
Domana de mai devreme nu plecase. S-a întors la noi într-o secundă excalmând către copil “Eu cred că tu știi foarte bine unde stai, nu-i așa?” Fetița zâmbește ușor. Malefic chiar. Doamna o ia la întrebări:
- Tu mergi la școală?
- Nu!
- De ce nu?
- Este plictisitor!
Asistând cumva la discuția lor încep să realizez situația. Și eu și femeia eram pe tocuri și singure. Aveam profilul perfect :) Am înțeles. E cam nasol. Dau să plec. Chiar plec. Femeia plecase și ea.
Mergând în pas rapid (singură cuc pe stradă) fetița pe bicicletă mă prinde din urmă și strigă tare:
- Scoate telefonuuuuuuul!!!! Trebuie să vedem unde este strada. (vă jur că suna a amenințare). Parcă eram în filmul acela cu păpușa Chucky!
Într-o secundă a început să plângă zgomotos. Urla pur și simplu să scot telefonul să se uite. O ignor. În secunda doi se oprește din plâns cum ai da telefonul pe mute.
Mă uit la ea. Nu avea nicio lacrimă. Foarte furioasă a început să pedaleze cu o viteză de nici în adidași n-aș fi fost în stare să o prind.
Da, m-am speriat de o fetiță de 10 ani. Nu este normal așa ceva. Tocmai din acest motiv v-am și scris. În caz că vă loviți de vreun copil “pierdut de acasă” să fiți precauți.
O seară frumoasă să aveți!