Ramona: Când m-au dat la școală eram cea mai mare pentru că eram prea mică. Să vă explic, sunt născută la 6 luni, n-am fost niciodată o mâncăcioasă, iar la 8 ani arătam de 6! S-a pus chiar problema dacă mă primesc la școală pentru că depășisem vârsta.
Am învățat de la o vârstă fragedă că nu există “nu se poate”.
“Nu se poate” nu este sfârșitul unei discuții,
ci începutul unei negocieri.
Mama m-a băgat la școală, acest sanctuar al bunelor maniere, cu ajutorul a două vicii. Reprezentate fizic de două pachete de Kent și unul de cafea. Eu aveam trei garoafe în mână, mari cât mine. Nu cred că florile au contat prea mult. Mai bine luam trei pachete de Kent!
Au urmat cei mai urâți ani din viața mea: clasele I - IV. Nu mă regăseam decât în orele de desen pe care le extindeam uneori și pe pereții blocului unde locuiam. Mama m-a apărat mereu în fața vecinelor spunând că sunt o artistă. Chiar și atunci când, provocată de niște băieți mai mari, am desenat un penis gigantic în secțiune de aur. Nu știam atunci exact pentru ce se folosește secțiunea de aur, am învățat la liceul de artă, dar știu sigur că viitorul meu părea compromis.
Nu întâlnești prea multe fetițe de 10 ani cu o reputație atât de proastă.
Pentru celelalte materii descoperisem o formă primitivă de “barter”: eu îi cedam sandvich-ul unei colege, iar ea îmi făcea temele. Din păcate și ea a realizat că barter-ul nu e cea mai bună variantă și din clasa a III-a a început să-mi ceară bani.
La mijlocul clasei a V-a a fost clar că ori eram o Micuța Picasso, ori urma să mătur străzi toată viața pentru că nu eram bună absolut la nicio materie. Mai corect ar fi să spunem că nu vedeam rostul niciuneia. Niciun profesor nu m-a făcut să învăț de plăcere. Dar lucrurile aveau să se schimbe.
Mama era extrem de hotărâtă să fac o facultate. Din păcate, până acolo îmi stătea liceul în drum.
Cine-a pus liceu-n drum,
ăla a fost om nebun
noroc doar că mai departe
era liceul de arte!
Nu doar că am ajuns să învăț de plăcere, dar începând cu clasa a VIII-a am înțeles și ce desenasem pe pereții blocului: începeam să studiez nudurile!
Nu cred într-un sistem de învățământ 100% bun sau 100% rău pentru că știu din experiență că un singur om, un singur profesor, poate să schimbe totul. Omul și nu instituția contează. Întrebarea este doar ce fel de sistem de educație crează oameni ca profesoara mea de pictură, Daniela Țurcanu, și dacă asemenea oameni se mai fabrică în zilele noastre.
În vreme ce profesorii mei anteriori erau, ca în teoria lui Radu, primii mei șefi, profa de pictură a fost primul lider pe care l-am văzut în viața mea.
Știa să nu dea cu biciul, ci mi-a dat încredere în mine spunând că “pictez cu nerv”. Poate părea ciudat, dar această încredere m-a motivat încât dădeam singură cu biciul în mine în ore lungi în atelier și mai apoi, în facultate, după ce m-am și angajat, orele s-au mutat acasă.
Pot să spun că tot datorită profei de pictură am avut și din ce să mă întrețin în faculate fără să apelez tot timpul la ai mei, nu de alta, dar m-am angajat la o firmă de arhitectură. Mâna specializată în desen mi-a fost de mare ajutor.
Ca să vedeți cât de departe merge un copil motivat de profesor, nu terorizat de el, o să vă spun că într-o săptămână în care aveam de făcut un studiu de craniu uman și femur am “furat” cele două “fosile” din atelierul de la facultate și am mers cu ele într-o pungă în tramvai. Femurul era lung și ieșea mai mult de jumătate din punga de plastic. Deja călătorii începeau să se agite când a venit stația mea și am coborât.
Când mi-a deschis mama ușa i-am făcut cunoștință cu bărbatul din plasă și care urma să servească artei postum. Îi știam și numele. Murise la 50 de ani.
Ați înțeles deja că mă consider un caz fericit. Încăpățânarea mamei mele și stilul de predare al doamnei Țurcanu au făcut dintr-un copil în derivă o tânără care va vorbi în imagini, pictate, desenate, fotografiate sau photoshopate toată viața. Imagini care deja au fost apreciate de mulți oameni. Și când te gândești că fără această schimbare aș fi fost doar un eșec pe care sistemul l-ar fi măturat sub preș, fără să încerce să mă înțeleagă.
Între lumini și umbre, între oameni buni și legi rele, învățământul este mai mult decât o necesitate, dar necesitatea despre care vorbesc nu înseamnă că… e necesar să-ți lași undeva copiii cât timp te duci tu să muncești, chipurile pentru ei!
Nu i se pare nimănui ciudat că muncim să le asigurăm viitorul copiilor noștri lipsind din prezentul lor?
În poză: eu, după serbarea de absolvire. 20+ de ani și o rochie indecent de scurtă.
LINK DIRECT CĂTRE CARTE: https://goo.gl/vrVDs8 (pentru codul secret întreabă-mă în mesaj privat pe facebook)
LINK DIRECT CĂTRE CARTE: https://goo.gl/vrVDs8 (pentru codul secret întreabă-mă în mesaj privat pe facebook)